Se crede că țesutul covoarelor chinezești s-a dezvoltat de-a lungul multor secole, inspirându-se atât din artele decorative chinezești, cât și din tradițiile de țesut ale regiunilor vecine din Asia Centrală și Tibet. În timpul dinastiei Qing (1644–1912), țesutul covoarelor devenise un meșteșug bine stabilit, covoarele fin țesute fiind produse pentru palatele imperiale, templele budiste și casele familiilor bogate. Multe modele reflectau simbolismul tradițional chinezesc, prezentând motive de dragoni, flori de lotus, bujori, lilieci și nori care reprezentau prosperitatea, longevitatea, protecția și armonia.
Principalele centre de țesut erau situate în nordul Chinei, în special în jurul Beijingului, Tianjinului și Ningxia, unde accesul la lână de înaltă calitate a susținut producția de covoare groase, durabile, cu o textură moale. Fiecare regiune și-a dezvoltat propriul stil distinctiv, deși covoarele chinezești au rămas, în general, recognoscibile pentru compozițiile lor spațioase, amenajările echilibrate și paletele de culori restrânse.
În secolul al XX-lea, covoarele chinezești au devenit din ce în ce mai populare în Europa și America de Nord, ceea ce a dus la o producție mai mare pentru export, păstrând în același timp multe elemente de design tradițional. Majoritatea covoarelor chinezești vintage disponibile astăzi au fost țesute între începutul anilor 1900 și anii 1980. De atunci, producția de covoare chinezești tradiționale înnodate manual a scăzut semnificativ, ceea ce face ca exemplarele vintage originale să fie din ce în ce mai căutate de colecționari și proprietari de case care apreciază măiestria lor, moștenirea culturală și estetica atemporală.